- Gata, Licuţă! Poţi să-mi spui ,,gâsculiţă". Îmi iau zborul.

- Zburlita tot zburlită!

- Ce-i Ziua Fericirii, Licuţă?

 - E ca această mare nemărginită, Zburlito.

                                           Ziua lui Licuţă

Duminica e ziua mea, ziua în care m-am nǎscut. Duminica pierd noţiunea timpului, e ziua în care soarele îmi trimite o razǎ de bucurie şi multe zâmbete, e ziua gândurilor libere , e ziua în care nu-mi pasǎ, e ziua când nu exist fizic, mǎ contopesc cu apa, cu aerul si pǎmântul. E ziua bucuriei de a trǎi. E lumina timpului meu.

Duminica este ziua când eu sunt şef pe strada mea. Parfeu şi Tatalai ascultǎ de ordinele mele.

I-am pus sǎ adune de pe stradǎ chiştoacele lui Cap Spart (vecinul la douǎ case care scoate fum pe nas şi sigur are capul spart de iese fumul pe nǎri)  şi sticlele goale ale Omului Elastic care bea bere la poartǎ şi lasǎ sticlele aiurea.                                                    

Zburlita e orgolioasǎ şi nu mǎ recunoaşte de şef. A  spus cǎ ea face ce vrea şi nu intrǎ în joc. Nu-i place sǎ fie condusǎ, nu agreeazǎ spiritul de turmǎ, cică. Pfff! Ce ştie ea?

Nu mǎ supǎr. Fetele astea! Mereu sunt confuse şi niciodată nu ştiu ce vor.

Mǎ supǎr un pic când o chem la joacǎ şi nu rǎspunde. Mǎ ignorǎ cu toate cǎ stǎ pititǎ dupǎ gard şi mǎ lasǎ sǎ fierb. E şi ăsta un joc. Plec dezamǎgit şi sunt lovit de o pietricicǎ în spate.

De unde?.. Cine?... Şi apare Zburlita cu un fluturaş în palme.

Fluturaşul e duminica mea.

Berbecul  bodyguard

Cu toate amintirile lui Licuţă, nici prin cap nu-mi trecea că am să scriu această poveste din copilărie. Numai că,  într-o zi zâmbitoare de primăvară , sunt invitat la un amic, care locuia la curte, să-l ajut să ne războim cu un grătar încins pentru mici şi cu alte chestii ispititoare. La intrarea în curte, nici nu apuc să mă salut cu onorata mea gazdă şi pe capul meu aterizează un cocoşel nervos venit de nu ştiu unde. Mai să mă dărâme. Până să mă dezmeticesc, lighioana sare să mă ciuruie fără nicio explicaţie. Noroc cu amicul meu care l-a luat gingaş în braţe şi mângâindu-l pe creasta zburlită mă lămureşte liniştindu-mi sperietura:

− El e bodyguardul meu, bre Licuţă. Mitică îl cheamă.  Nu ştiu cum face, dar când vine cineva străin în curte, se caţără pe casă şi ţup! în capul omului. Nu-l iartă din ciocăneli până nu se satură. Dar nici atunci.

Brusc mi-am adus aminte de copilărie, de Barbony, berbecul nostru drag, mereu nervos să ne împungă cu coarnele lui măreţe, dar mai ales pe cei care ne călcau în curte. Bieţii musafiri nu scăpau  până nu se ascundeau undeva ori ieşeau din curte.

Ca să mă laud şi eu cu berbecul  meu, învârtindu-ne pe lângă grătar, i-am povestit amicului meu o întâmplare din victorioasele ,,lupte” ale lui Barbony.

Aşa cum o să fac şi cu dumneavoastră. Lipseşte doar grătarul.

Deci, să vă povestesc!

Era tot aşa, o zi de primăvară călduroasă, prezentă ca orice firesc în viaţa oamenilor. Îţi venea să intri în ea şi să te tăvăleşti ca un înnebunit după viaţă. Toţi porii primăverii te ameţeau într-un vârtej feeric de verde pe care căldura soarelui l-a împrăştiat într-o explozie a naturii, ademenindu-ne pofta de a simţi îmbrăţişarea miresmelor şi renaşterea vietăţilor de pe Pământ.

Asta simţeam în acea zi, stând cuminţel pe un scăunel, sub Mingiuţă, mărul din curtea noastră, care-mi ningea peste nări parfumul florilor sale. Mai să leşin de atâta dăruire a lui. Răsfoiam curios revista ,,Arici Pogonici” când, din zbor, a aterizat o gărgăriţă exact peste o floricică

dintr-o poză colorată.

− Hopa şi tu! Ce cauţi aici? Zbori repede la tine acasă!, i-am şoptit cu teamă ca nu cumva să o vadă Paul, păianjenul, şi adio gărgăriţă.

Micuţa nici gând să zboare. Îi plăcea ,,Arici Pogonici”. Cred. Mi-a părut rău că trebuie să o deranjez, dar era urgenţă ca să plece. Deja îi simţeam răsuflarea lui Paul în ceafă.

Am lăsat-o să urce pe degetul meu arătător şi i-am cântat încet un îndemn către zbor: ,,Gărgăriţă-riţă, unde-oi zbura, acolo te-oi mărita”. De trei ori. Nici nu am terminat bine a treia oară şi buburuza mea a plecat dornică a se mărita. Am salvat-o. Ce bucurie!

− Măi gărgăriţă! Ia lasă tu Pogoniciul ăla al tău şi hai pe câmp cu oile!, îl aud lângă mine pe tata ivit de nu ştiu unde.

− Hai măi tată! Am fost şi ieri, şi alaltăieri...

− Şi? Unde-i mai frumos decât pe câmp? Sunt la gărgăriţe p’acoloo! Roiuri. Toate bâzâie după tine: ,,Licuţă! Licuţă!”... Hai că merg şi eu să strâng nişte volbură pentru Botic (porcul nostru) şi am să-ţi arăt care-i urzica şi care-i susaiul, că mereu le încurci... Cheam-o pe Zburlita, poate vrea şi ea să zburdaţi în largul câmpiei.

Când a spus cuvântul magic ,,Zburlita”, ăla am fost. Ce oi, ce câmpie! Zburlita era dorul ce-l doream şi cu dor de dorul meu am fugit la stradă să o caut pe Zburlita.

Prima intenţie era să o strig la poartă. Când să o strig printre ulucile gardului, căci la poartă nu aveam curaj din cauze de lătrături ale obraznicului Cezar, căţelul Zburlitei, o fiinţă neimportantă pentru mine, aud în spatele meu un fluierat tare, ca a unui cioban aflat pe coclauri.

Mă uit. Nu-mi vine să cred. Era Zburlita. Iotee! A învăţat să fluiere. Şi nu cu degetele în gură. Simplu, din buze. Cred că i-a căzut vreun dinte şi mai mult şuieră. În fine, de văzut  pentru mine cum face asta.

− Licuţăăă! Ce cauţi la mine?

− Mergi pă câmp?

În secunda doi era lângă mine. Cu mâinile în şolduri, sare la mine tot cu o întrebare:

‒ Unde ai pomenit tu un Licuţă să umble brambura pe câmp şi nu ,,pă câmp”, fără Zburlita lui?

M-a blocat. Era adevărat tot ce spunea şi habar n-aveam ce să mai spun. Am uitat şi de curiozitatea mea de afla cum a învăţat Zburlita să fluiere. Norocul meu cu tata care a deschis poarta de la noi ca să iasă oile din curte.

Barbony, berbecul, şeful turmei celor trei oi plus Ţopilică, mieluţul Ciutei, a scos capul primul pe poartă, a mirosit aerul străzii ridicând-şi capul ca un comandant de oaste, a privit strada bănuitor stânga-dreapta, s-a uitat în spate să-şi admire turma, şi cu mişcări lente, dar sigure, s-a dat la o parte făcându-le loc oiţelor să iasă. Cu privirea lui atentă îşi asigura turma că totul e în regulă. L-a privit de sus pe Ţopilică parcă spunându-i să nu mai ţopăie ca un apucat. De parcă nu a fost şi el mieluţ cândva. Talente de tătic arogant.

Aşa făcea mereu. Parcă cine ştie ce pericol pândea pe stradă. Berbec dus cu capul, ce mai!

Dar nu era dus cu capul când împungea cu el orice om ce era în raza lui vizuală. Inclusiv pe mine. Nu ştiu ce avea cu mine că doar îl iubeam. Berbec căpos. Pe tata nu-l împungea, decât dacă îl provoca, dar mai mult în joacă. Nici pe mama, nici pe sora mea, doar pe mine. L-am pârât la Ghiţă, gânsacul, la Botic, porcul, la Vasile, cocoşul, dar la cine nu l-am pârât. Toţi au tăcut intenţionat şi subtil se făceau că plouă. Cred că nu voiau să se pună rău cu ditamai berbecul, o autoritate încornorată a orătăniilor din curte. Pufuleţ a mârâit a motan deranjat şi s-a întors pe partea cealaltă. E clar. Nu-i din neamul lui.

Cu cei din familia mea am înţeles, dar cu Zburlita chiar nu înţeleg. Nici gând să o împungă când intra la noi în curte. Ba chiar o lasa să-l mângâie şi păpa fructe din mâna ei. Muream de ciudă.

Când am întrebat-o cum face de nu e luată la împuns de Barbony, Zburlita a ridicat un deget în aer şi mi-a răspuns ca o înţeleaptă: ,,Licuţă! Nu eşti pregătit să ştii asta. Dragostea e ceva complicat.”

Scârţ, mârţ, pârţ! Îmi dă ea lecţii de dragoste. Păi eu o iubeam mai tare ca împunsătura lui Barbony. Cine era Barbony? Un berbec zurliu pus pe dat cu capul. Facea pe figurantul ca să-l aplaude iubitele lui, oiţele. Nici nu mai voiam să vorbesc cu el, na!...

Opaa! Cred că eram gelos. Asta e! Eu eram rivalul lui, normal. Aşa, şi? Nu mai pot eu. Zburlita e pe veci prietena mea dragă, măi berbec bombat şi la cap ratat. Zi mulţumesc că nu te dau de gol oiţelor tale că le trădezi! Dar, mă rog. Nu-mi pun eu mintea cu un păcălici lânos ca un tiriflici. Tumba şi pa-pa!

Şi cum spuneam! Turma a ieşit pe stradă în frunte cu deşteptul ăla de Barbony. Ba nu. În frunte era Ţopilică ce ţopăia în zig-zag, o joacă aiurea care l-a ,,ajutat” să se ciocnească cu un pom pus obraznic în calea lui. Nici nu s-a sinchisit şi împreună cu neamul lui s-au oprit tocmai la câmp.  Am luat-o de mână pe Zburlita şi tot drumul am bătut-o la cap să mă înveţe să fluier ca ea. Aşa de aiurea mi-a explicat, căci nici ea n-a înţeles. Tot chichiţul era să strângi buza de jos a gurii şi să sufli cu limbuţa afară. Am suflat de am leşinat şi nimic. Zburlita spunea că nu am talent, iar tata, care venea în urma noastră, râdea de se prăpădea. Ei, şi când oi învăţa! Vor face cunoştinţă cu cel mai tare fluierător de pe stradă. Să-şi ferească urechile că nu mă joc.

Pe câmp, aproape de Oraca, o pădure cu salcâmi unde culegeam deseori ciuperci după câte o ploaie zdravănă, oiţele păşteau iarba proaspăt ieşită din pământ. Ţopilică o făcea pe mieluţul plictisit de iarbă şi dădea să sugă la mama lui, Ciuta. Nu-l prea lăsa. Era deja băiat mare şi venise vremea de înţărcat. Ţopilică nu se supăra. Şi-aşa avea chef de ţopăit. Ce-i aia să fii mieluţ şi să nu ţopăi, başca un fluturaş care-i dădea târcoale întărâtându-l la joacă.

Barbony, cu gura plină de iarbă, scruta împrejurimile atent şi behăia înfundat mai mult să se bage în seamă. Treaba lui. Mi-a trecut supărarea pe el. Ce-i aia supărare? Chiar mă pufnea râsul când îi priveam mutra de berbec şmecher, cică şef de turmă, cum ţinea iarba-n gură şi hap! o înghiţea.

Minunea la câmp se numea aer curat, culoare, viaţă. Avea dreptate tata. Unde-i mai minunat pe Pământ decât în natură? Poate doar în spaţiu. Dar nici acolo. Am zburat de multe ori cu Zburlita în spaţiu. Ne-a plăcut nu zic, dar nu era ca aici la noi, în viaţa câmpiei. Liniştea din Cosmos e surdă, pe când liniştea câmpiei  ne vorbeşte în culori. Îţi vine să nu mai pleci şi ai vrea să te faci pictor, sau poet, sau muzician, sau...

Natura ne invita la un festin de culori şi miresme aducându-ne aminte că suntem fii ei. Clipa câmpiei a oprit timpul pentru noi ca să ne bucurăm veşnic de minunăţiile care ne înconjurau.

Ici-colo, răsăriseră flori de păpădie pe care eu şi Zburlita le culegeam ca să ne facem coroniţe şi coliere. Zburlita şi-a făcut şi codiţe. Arăta ca-n poveşti de îmi venea să o sărut ca pe o floare răsărită-n soare. Dar m-am oprit la timp. Barbony veghea de la distanţă.

De obicei prindeam gărgăuni, un fel de păianjeni de pământ, dar nu aveam borcănel în care să-i punem. Norocul lor. Şi-aşa aveam noi gărgăuni la cap destui.

De la marginea păduricei de salcâmi pornea câmpul arat însămânţat cu porumb. Tata, după ce a cules un sac cu iarbă, mai ales volbură, s-a aşezat în genuchi şi strângea boabe de porumb împrăştiate la capăt de arătură, acolo unde întoarcea semănătoarea ca să intre pe alt rând şi se risipeau boabele din maşinăria de însămânţat, probabil defectă. Ei acolo, un pumn, doi pentru găini. Barbony, obraznic, a intrat pe arătură să pape smocuri de iarbă răscolite de plug. I s-a părut lui că-i mai bună. Mereu face separatisme.

În acel moment, un stol de ciori şi-a luat zborul croncănind dintre crengile salcâmilor. Semn că ceva e prin apropiere. Ceva care le supăra sau ceva de care le era teamă.

Şi nu m-am înşelat. De pe drumul lăturalnic al arăturii a apărut, într-un nor de praf, un IMS, o maşină din acea vreme, care a oprit îndreptul nostru. Maşină d’asta nu aveau decât organele de partid, cei de la Miliţie şi cei de la cooperativa agricolă. Cu pârâituri de maşină veche, IMS-ul

şi-a tras sufletul oprindu-şi motorul prin pufăituri de aburi fierbinţi.

Din maşină a coborât un tovarăş ceapist cu şapcă de comunist şi hotărât pe el s-a oprit lângă tata.

− Măi tovarăşe! Ce caută oile dumitale pe tarlaua CAP-ului? Ştii că n-ai voie?

− Care oi bre? E doar berbecul. Face şi el curăţenie în brazdă.

− Nu mă lua pe mine cu bre, tovarăşe! Aici e averea statului şi nu ai voie. Clar?

− Bre tovarăşe! E şi el un biet animal şi oricum, iarba din brazdă se usucă. Nu păgubeşte berbecul meu averea statului.

− N-am ce să-ţi fac, tovarăşe. Legea e lege. Oile se confiscă. Ai să le găseşti la CAP după ce plăteşti amendă... Fane!, strigă tovarăşul la şoferul IMS-ului. Prinde oile şi urcă-le în maşină!

− Ia-le bre!, a spus tata ironic cu un calm de m-a uimit.

Fane, şofer conştiincios, a trecut la executarea ordinului. S-a apropiat de oi şi apucând-o pe Ciuta de ceafă, o trăgea spre maşină. Tata privea nepăsător.

Ei şi în acel moment s-a declanşat războiul.

Barbony a privit atent scena cu ochii printre gene, s-a dat trei paşi înapoi, şi-a arcuit capul în jos şi cu viteză de berbec luptător, zbang! pe Fane drept-n spate. Fane era lat pe arătură şi cu gura în brazdă. Până să se dezmeticească neştiind ce l-a pălit, Barbony era deja arcuit pentru următorul atac. Scuipând pământ, Fane a crezut că-i o joacă şi şi-a continuat misiunea. Dracu’ l-a pus. Următoarea lovitură a lui Barbony şi-a atins ţinta cu sete drept în şoldul şoferului băgăcios.

Buf! Au! Cruntă lovitură.

Zdruncinat rău, Fane a înţeles situaţia şi şi-a căutat şchiopătând salvarea fugind spre maşină. Altă variantă de unde să iei ca să fugi din calea dihaniei? Poate doar să se urce într-un salcâm.

Ţopilică, mândru de victoria tatălui, ţopăia cu tupeu de colo-colo. Tovarăşu’, care nu voia să abandoneze misiunea de confiscare a oilor, a sărit înspre mieluţ ca să-l înhaţe. Fatală mişcare. Barbony era în dispozitiv de luptă şi înfierbântat de la prima biruinţă, îl atacă frontal pe individ cu o precizie demnă de a fi consemnată în istorie. Tovul era la pământ, iar şapca de şef  i-a zburat undeva aiurea. Şi-a dat seama că dacă s-ar fi ridicat v-a fi atacat din nou. Deştept tovarăş. De aceea strigă la Fane să-i vină în ajutor.

Şefu-i şef şi ordinu-i ordin. Fane a venit tiptil din maşină şi în loc să intre în faza de salvare a şefului, îi căuta şapca. Barbony după el. Fugă la greu.

Măi oameni buni! Zburlita şi cu mine asistam la un film mai ceva ca Stan şi Bran. Nici nu ştiam ce să facem. Râsu’ plânsu’. Doar tata privea indiferent, stăpân pe situaţie ştiind că planul de luptă se desfăşura normal.

Cu sperietura-n spate, cei doi inamici ai lui Barbony, au reuşit să se urce în maşină. Dar belea. Nu pornea maşina. Pâr-pâr, câr-câr, fâs-fâs. Situaţie prielnică pentru Barbony să dea o lovitură ca sfârşit de tablou. Mă rog, loviturile. Ceea ce a şi făcut. Buf în aripă! Buf în portieră! Şi culmea! Cred că şi IMS-ul s-a speriat pentru că loviturile berbecului au dat impuls maşinii să pornească de pe loc pierzându-se într-un not de praf. Barbony victorios, îi ţinea din urmă cu privirea.

A doua zi, sectoristul cartierului, un miliţian burtos pus pe slugărit orânduirea, căuta din poartă-n poartă, că cine are oi? Prin ,,bunăvoiţa” vecinilor n-a fost greu să ne găsească.

Nici nu a bătut la poartă, că na, era şef de post. Eram să scriu ,,prost”. Şi a intrat direct în curte.

− Nea Barbule!, a strigat autoritar miliţianul mirându-mă de unde-i ştia numele.

Dar cum spuneam. Vecinii.

Tata a apărut din curtea orătăniilor unde repara coteţul lui Botic. Calm, ştiind de ce a venit miliţia, se făcea că nu ştie cam ce are poarta din spate şi l-a lăsat pe Barbony să iasă lejer.

− Nea Barbule, n-am ce-ţi face. Trebuie să-ţi dau amendă pentru agresarea persoanelor de stat.

− Io bre? Nici nu m-am atins de tovarăşii de la cooperativă. El a fost agresorul, spuse tata arătând spre Barbony.

− Serios? Da’ cine l-a pus?

− Nici măcar nu i-am făcut cu ochiul. Pur şi simplu s-a apucat ca turbatu’ să împungă bieţii oameni de la colectivă. Uite şi mata! Ca acuma. Nu-i spun nimic, nu-l ating cu nimic, a spus tata dându-se într-o parte de lângă Barbony parcă a demonstra cine-i vinovat.

Barbony intrase deja în priză. Miliţianul dolofan era o ţintă prea uşoară pentru el. Îşi luă o mică distanţă şi se pregăti de atac. Nenea miliţianul a intuit ce va urma să se întâmple cu trupul lui şi a rupt-o  la fugă spre poartă. A naibii poartă, tocmai atunci s-a încăpâţânat să nu se deschidă.

Şi buf! Omul legii a fost strivit de poartă ca un afiş de spectacol pus invers. Şi poarta s-a deschis. Uraaa! Libertate! Care libertate? Barbony l-a luat la pas şi pe stradă. Cu chiu cu vai, şefu’ de post a ajuns la colţ, iar Barbony avea şi el teritoriul lui limitat. S-a întors mândru spre casă în admiraţia vecinilor curioşi de pe la porţi.

L-am aşteptat la poartă şi de bucurie l-am îmbrăţişat. Barbony mi-a sforăit ceva la ureche din lirica oilor şi mă împungea a alint  cu coarnele lui impunătoare.

Şi gata! Ne-am împăcat.