Ziua lui Licuţă

Duminica e ziua mea, ziua în care m-am nǎscut. Duminica pierd noţiunea timpului, e ziua în care soarele îmi trimite o razǎ de bucurie şi multe zâmbete, e ziua gândurilor libere , e ziua în care nu-mi pasǎ, e ziua când nu exist fizic, mǎ contopesc cu apa, cu aerul si pǎmântul. E ziua bucuriei de a trǎi. E lumina timpului meu.

Duminica este ziua când eu sunt şef pe strada mea. Parfeu şi Tatalai ascultǎ de ordinele mele.

I-am pus sǎ adune de pe stradǎ chiştoacele lui Cap Spart (vecinul la douǎ case care scoate fum pe nas şi sigur are capul spart de iese fumul pe nǎri)  şi sticlele goale ale Omului Elastic care bea bere la poartǎ şi lasǎ sticlele aiurea.                                                    

Zburlita e orgolioasǎ şi nu mǎ recunoaşte de şef. A  spus cǎ ea face ce vrea şi nu intrǎ în joc. Nu-i place sǎ fie condusǎ, nu agreeazǎ spiritul de turmǎ, cică. Pfff! Ce ştie ea?

Nu mǎ supǎr. Fetele astea! Mereu sunt confuse şi niciodată nu ştiu ce vor.

Mǎ supǎr un pic când o chem la joacǎ şi nu rǎspunde. Mǎ ignorǎ cu toate cǎ stǎ pititǎ dupǎ gard şi mǎ lasǎ sǎ fierb. E şi ăsta un joc. Plec dezamǎgit şi sunt lovit de o pietricicǎ în spate.

De unde?.. Cine?... Şi apare Zburlita cu un fluturaş în palme.

Fluturaşul e duminica mea.