,,Bună ziua,
domnule Respect!” de Lică Barbu
Ce este întrebarea?
,,Întrebarea este o
adresare verbală, sau scrisă destinată cuiva cu scopul de a primi un răspuns.” Cel
puţin, aşa ne dau definiţia specialiştii. Întrebarea este superioară
răspunsului în cea mai mare parte, dar pot fi şi răspunsuri care pot genera
întrebări.
În călătoria
vieţii ne tot punem întrebări de când ne naştem. Întrebarea este rezultatul al
acelei ,,părţi virtuale” din creier numită Curiozitate, ceea ce m-a convins că
întrebarea este un factor esenţial în evoluţia omeniri.
,,Răspunsurile la întrebările pe care ni le
punem sunt formate pe jumătate din acele
întrebări – restul e logică.”, spunea un Om mare căruia din păcate, i-am
uitat numele.
Alta e
problema când se umblă la retorică. Răspunsul e deja ştiut. Dar sunt situaţii
când se pune o întrebare retorică, şi cu toate că se ştie răspunsul, voit nu se
răspunde. De ce? Ei uite, altă întrebare! Cum să se răspundă când oamenii şi-au
format anumite obiceiuri şi principii? Sunt zone ale socializării între oameni
care rămân tabu. Şi neam dacă-i mai scoţi din ale lor.
,,De unde ai
mai inventat-o şi p’asta, Licuţă?”, mă veţi întreba pentru că tot suntem la
chestia cu întrebările. Cum de unde? Din copilărie, bre, căci de acolo vin
toate întrebările fireşti pe care le pun copiii, iar Oamenii mari rămân blocaţi
în a da răspunsuri.
Staţi să vă
povestesc cum e cu întrebările astea întrebăcioase, tot mereu mai curioase!
Măi Oameni mari! Atunci când mergeam la dispensar să
mă consulte pentru că eram răcit sau atins de vreo boală a copilăriei nu înţelegeam
şi pace de ce mama, pe medicul de acolo, nu-l mai scotea din ,,domnu’ doctor” în sus, ,,domnu’ doctor” în jos? Iar acasă, tata o
întreba pe mama că ce-a spus ,,domnu’
doctor” de mine? Nimic ciudat, aţi spune. Ba da, zic. De ce pe medicul
dispensarului îl tot domneau, iar pe nenea Mircea, electricianul, care venea de
ne repara instalaţia electrică, îi spuneau ,,Mircea”
şi atât? Ba tata îi mai spunea şi ,,Băi
Mirceo”. De ce nu-i spunea ,,domnu’
electrician”? El nu tot aşa repara ceva ca domnu’ doctor?
Sau pe oiţele noastre, care ne dădeau lapte şi lână,
de ce le spunea tata ,,Hei ho, belitelor!” şi nu le spunea
frumos ,,doamnelor oiţe”? Că meritau.
Nu mai zic cât de urât ţipa tanti Raţa la gâştele ei
când le dădea drumul pe stradă la ciugulit iarbă. Din galiţe şi orătănii nu le
mai scotea. Dar se bucura când le vindea ouăle prin vecini. Şi acuma sincer,
gâştele lui tanti Raţa chiar erau nişte doamne. Aşa de drăguţ îmi gâgâiau la
salut şi aşa de frumos mă ascultau când le povesteam ceva! Habar n-avea tanti
Raţa ce avea la uşă.
Trei zile nu am vorbit cu Tatalai când l-am auzit cum a
ţipat la un căţeluş nevinovat ,,Ieşi, măi
javră!” A treaia zi a venit la mine
cu căţeluşul în braţe şi mi-a spus că s-a împăcat cu ,,domnu’ căţel” şi nu-i mai vorbeşte urât. A înţeles şi el că acel
căţel este prietenul oamenilor şi ne apără de primejdii. Când am văzut luminiţa din ochii blânzi ai
căţelului, l-am crezut sincer pe Tatalai.
Tata, într-o zi când a venit de la fabrică, tot aşa –
că ,,domnu’ inginer” a zis, că ,,domnu’
inginer” a făcut, iar pe nenea Pirică, colegul lui de muncă care e sudor şi
cu care se înţelegea de minune la o ţuică, îl poreclea Cocârţ. Zi de zi nu pleca sau nu venea fără el
de la muncă. Nu era normal să-i spună ,,domnu Pirică” sau ,,domnu’ Cocârţ”, mă rog cum o fi, că doar era prietenul lui
nedespărţit, nu?
Un vârtej de întrebări îmi tot dădea roată la fiecare
altă întâmplare. Ca să găsesc un răspuns la deprinderea asta fistichie a
oamenilor, trebuia să întreb pe cineva să mă lămurească de ce pe unii îi tot
domnim, iar pe alţii care, să fim sinceri, merită la fel a fi domniţi, ba chiar
şi mai mult, îi numim simplu fără politeţuri. Nu mai zic de porecle şi alte
cuvinte urâte pe care nu le scriu aici din motive de băiat cuminte.
Dar pe cine să întreb?
Tata şi mama, aşa au învăţat că se spune, aşa spun.
Tata a şi râs de mine când m-a auzit că lui Mingiuţă ar fi bine să-i spunem ,,Domnul Măr”, iar mama n-a zis nimic şi
m-a trimis la domnul Barbony, berbecul, să-i dau oleacă de iarbă. Întrebarea
mea a rămas în aer.
Când am întrebat-o pe Zburlita, s-a uitat crucean la
mine şi mi-a spus ,,De când te-ai domnit
nu mai îmi dai niciun pupic, domnule Licuţă.” S-a întors brusc pe călcâie
şi călcând apăsat a intrat în curte la ea, trântind poarta.
Mai bine tăceam. Zgomotul porţii mi-a adus alte întrebări şi mai confuze.
Cu un mare semn de întrebare pe cap pe care-l
scărpinam şi degeaba, am ajuns în spatele curţii, lângă doamna Caramel,
cărămida mea filosoafă. Nu i-am spus nimic. Ea mă aude şi când tac. Două furnici, nişte doamne normal, o gâdilau
în drumul lor după hrană, târând în fălcile lor firimituri de pâine din troaca
doamnelor găini. Una s-a oprit şi mă privea simpatic părând a-mi mulţumi că
le-am spus ,,doamne”. Şi-a plecat
grăbită. Treaba-i treabă.
Am mângâiat-o tandru pe doamna mea Caramel şi
ştergându-i pământul uscat ca să mai respire, am dat să o întreb.
− Licuţă! Nu te mai frământa să-ţi pui atâtea
întrebări, mi-a luat-o înainte filosoafa mea. Ceea ce cauţi tu în răspunsuri se
numeşte Respect sau hai na, aşa cum spui tu, domnul Respect. Oamenii au
împărţit lumea în bogaţi şi săraci, în învăţaţi şi ignoranţi, în buni şi răi,
în specialişti şi nepregătiţi, dar au uitat că indiferent pe ce scară socială
ar fi, toţi sunt egali. Chiar şi plantele, şi insectele mici, şi animalele sunt
egali cu oamenii pe acest Pământ. Oamenii sunt mai egali un pic pentru că se
cred stăpânii lumii şi uitând de domnul Respect distrug doamna Natură, cu toate
că fără viaţa din natură n-au fi existat nici ei.
Cu mii de ani în urmă, respectul era foarte important pentru a supraviețui. În ziua de azi, pare mult mai ușor
să supraviețuiești dacă nu ești respectat. De exemplu, o persoană care
are foarte mulți bani, nu înseamnă că este o persoană respectată. Cineva ar
putea să facă bani deoarece are un talent deosebit într-un domeniu, de exemplu,
să zicem, medicină. Nici despre el nu putem spune că este un om respectat.
Cu
banii nu putem cumpăra respectul, Licuţă. Respectul se câştigă!
Să nu ţi se pară ciudat când
anumiţi oameni cu şcoli înalte sunt apelaţi tot timpul cu ,,domnule”. Asta pentru că oamenii au nevoie de ei, nu pentru că
i-ar respecta. Iar la oamenii cu şcoli mai mici e invers. În profesia lor, ei
au nevoie de oameni pentru a supravieţui. Şi asta nu e corect, Licuţă. Ce s-ar
face un domn avocat, să zicem, dacă în biroul lui ar fi tot timpul mizerie?
Firesc, ar chema o femeie de serviciu şi nu i-ar spune ,,doamna femeie de serviciu” ci simplu ,,femeie de serviciu”, dar are nevoie de ea. Aici nu există
respect, ci o necesitate.
Avem nevoie unii de alţii,
dar nu ne respectăm. Lumea ar fi altfel dacă ar exista respect, aşa cum cum o
visezi tu în poveştile tale.
Respectul înseamnă să te
iubeşti pe tine însuţi, să iubeşti oamenii şi Natura, să-i ajuţi pe ceilalţi să
se ridice ca să făurească ceva în loc să-i tragi în jos, să ajuţi necondiţionat,
să asculţi pe cineva fără să-l întrerupi şi să nu-l grăbeşti niciodată. Respect
înseamnă încredere şi corectitudine, zâmbet şi prietenie. Înseamnă să spui ,,Mulţumesc!”,
,,Iartă-mă!”, ,,Te rog!” şi ,,Te iubesc!” Înseamnă iubire.
Mulţumesc, doamnă Caramel! Cu
plecăciune!
Cu respect, Oameni mari!
Licuţă
